Încă o explicație științifică pentru dispariția dinozaurilor

Cercetătorii japonezi au încercat să recreeze în laborator condițiile existente în timpul ultimei extincții masive pe care a cunoscut-o planeta noastră. Potrivit concluziilor lor, impactul meteoritului prăbușit la Chicxulub, în peninsula Yucatan din Mexic, a vaporizat instantaneu rocile bogate în sulf, producând un nor gros de trioxid de sulf (SO3).

În amestec cu vaporii de apă din atmosferă, acest gaz provoacă ploi acide sulfurice, care ar fi căzut pe suprafațe Terrei timp ce câteva zile, crescând aciditatea straturilor superioare ale oceanelor și omorând numeroase specii marine.

„Ploi foarte bogate în acid sulfuric și o intensă acidificare a oceanelor cauzată de vapori bogați în SO3 au afectat serios ecosistemul global și sunt probabil vinovate de extincția a numeroase specii”, afirmă autorii acestui studiu publicat în revista Nature Geoscience.

Altfel spus, doar speciile marine capabile să reziste în acele ape mortale sau să se refugieze mai în adâncime au supraviețuit, pentru a coloniza apoi mările golite de ceilelalte viețuitoare.

Pe uscat, prăbușirea acelui meteorit cu un diametru de 10 kilometri ar fi declanșat, potrivit scenariului admis de majoritatea oamenilor de știință, un potop de foc și ar fi stârnit o furtună de praf la scară globală.

Între 60% și 80% dintre speciile de atunci ar fi dispărut în urma acelui eveniment, care reprezintă, potrivit paleontologilor, „limita cretacic-terțiar”, ce marchează începutul unei noi ere geologice.

Dinozaurii, mici sau mari, care au domnit pe Terra vreme de 165 milioane de ani, au dispărut, permițând astfel mamiferelor să se dezvolte.

Motivele exacte ale acestei extincții masive rămân în centrul unor dezbateri aprinse. Teoria dominantă consideră că meteoritul ar fi generat o „iarnă nucleară”, iar valul de praf a împiedicat o parte a razelor Soarelui să atingă la suprafața Terrei, reducând temperaturile și pătura vegetală din care se hrăneau în special marile erbivore.

O altă teorie evocă rolul ploilor acide, dar alți cercetători resping această idee, considerând că impactul cu meteoritul ar fi generat dioxid de sulf (SO2), nu SO3, și că norul uriaș ar fi stagnat la altitudine, în loc să cadă pe pământ sub formă de ploaie.

În laborator, Sohsuke Ohno de la Centrul de explorare planetară Chiba din Japonia și colegii săi au încercat să recreeze, în miniatură, condițiile generate de impactul cu meteoritul din Yucatan pentru a înțelege mai bine fenomenele ce ar fi avut loc în epocă.

Potrivit experimentelor, realizate pe roci sulfuroase, ca acelea din Chicxulub, sulful se vaporizează într-adevăr direct în SO3 în cazul unui impact produs la o viteză similară cu aceea a unui mateorit care lovește Terra (între 13 și 25 kilometri pe secundă).

Mai mult decât atât, particulele de acid sulfuric aflate în suspensie în atmosferă se îngreunează cu diverse deșeuri infime, mai grele, generate în punctul de impact, și se depun apoi pe suprafața uscatului și a mării în interval de doar câteva zile.

Acidificarea apelor de suprafață ar explica mai ales extincția a numeroase specii de plancton din marea familie a foraminiferelor, organisme unicelulare protejate de un înveliș din carbonat de calciu, componentul principal al calcarului și al cretei, ce poate fi dizolvat foarte ușor de acid.

Scenariul ploilor acide ar explica, totodată, motivul pentru care speciile acvatice de apă dulce au avut mai puțin de suferit de pe urma acelei catastrofe ecologice: grație unui alt mineral prezent în scoarța terestră, mai rezistent în fața acidului, care le-ar fi oferit astfel o protecție parțială.